Rusinea de a fi om

Posted 13-11-2009 at 12:01 PM

Iris a avut ghinionul de a veni pe lume in ungherul unui maidan mizer din Craiova. Cand a deschis prima data ochii, tot orizontul ei de catel s-a umplut de praf amstecat cu pete de mocirla. Incet-incet a reusit sa se tarasca la pieptul cald al mamei sale, probabil singurul loc in care deznadejdea si mizeria nu ajunsesera.
Zilele au trecut. Unele mai intunecate, altele mai insorite. Pe maidanul unde a crescut impreuna cu mamica si cei 3 fratiori ai sai, mai treceau uneori muncitorii de la fabrica. Unii mai buni altii mai rai la suflet. Unii ii mai aruncau o coaja de salam, altii o chemau la dansii doar pentru a o lovi cu piciorul peste bot. Cu toate astea, Iris a continuat sa spere ca intr-o zi, cuiva i se va face mila de ea. In fond era un catel tare cuminte si prietenos. Zi de zi a sperat ca mai exista OAMENI.
Intr-o seara, somnul i-a fost intrerupt de zgomotul unui motor. A deschis ochii si a vazut doi barbati imbracati in niste salopete albastre, ce tineau in maini cate un bat lung cu un lat la capat. Unul dintre ei s-a apropiat de ea: "cutu-cutu". Dand din codita, a scos un latrat scurt si s-a apropiat de strain. Dintr-o data a simtit ca e ridicata de ceafa, asa cum o ridica mamica ei cand isi muta puiutii de colo-colo spre a-i feri de ploaie ori vant, si a realizat, in mintea ei de catel nevinovat, ca omul pe care il asteptase luni de zile nu era cel care o va salva.
Strainul a aruncat-o la gramada in duba cu care venise, peste alti catei, care mai de care mai speriati. "Unde ne duce?" a intrebat Iris o catea mai batrana ce statea ghemuita intr-un colt al dubei. "Nu te speria, copile, vom ajunge intr-un loc de unde vom fi dati spre adoptie. Eu am mai fost acolo, si dupa cateva zile m-a luat o batranica. Acum 2 luni s-a parapdit saracuta. Copiii i-au vandut casuta in care ne traiam amanadoua linistite batranetea, si uite asa am ajuns pe strada".
Raza de speranta incepuse sa ii mai incalzeasca nitel sufletul amarat de catel. Drumul n-a fost lung, insa la destinatie, nimic din ceea ce a vazut nu i s-a parut a fi potrivit pentru un catel. In tarcuri cu gratii de metal, se inghesuiau zeci de caini. Unii chiar erau din aceea de vita nobila, despre care mamica ei ii povestise o sumedenie de intamplari frumoase. Cine stie cum ajunsesera si ei acolo saramanii?
Prima zi a trecut tare greu. A tot asteptat sa vina cineva sa ii arunce si ei macar o coaja de paine. Din pacate insa, nici umbra de om caruia sa ii pese. A doua zi, dis de dimineata, a aparut un om. S-a apropiat de gratii tinand in mana un furtun. Brusc din furtun a tasnit un jet de apa rece pe care omul l-a indreptat catre Iris si ceilati camarazi de suferinta. Printre scheralitul jalnic al celorlalti catei, Iris a zarit chipul omului. Murdar, brazdat de riduri adanci, cu ochii infundati parca in craniu. Tinea o tigara in coltul gurii si ranjea monstruos. Cum singura posibilitate de a-l face sa se opreasca era sa latre, Iris s-a smuls din gramada de catei si a inceput sa il certe, pe limba ei, pe cel care fara nici un motiv ii improsca cu jetul de apa rece ce le inghetase si sufletul in ei.
Omul a oprit apa si a plecat. Victoria lui Iris insa nu avea sa dureze mult, caci dupa cateva clipe a auzit un zgomot de cheie rasucita in brosca usii mari de metal. Poarta ei catre libertate s-a deschis, dar cand a dat sa iasa, omul s-a proptit in dreptul intrarii, cu o ranga de fier in mana. A ridicat-o si a lovit. O data. De doua ori. De 3 ori.
Iris nu mai avea unde sa fuga. Si chiar de ar fi avut unde, nu ar mai fi reusit, caci picioarele sale ce odata o ajutasera sa fuga de muncitorii cei rai, acum nu mai voiau sa o asculte. Asa ca s-a ghemuit intr-un coltisor, asteptand si sperand ca furia monstrului sa treaca, scancind lung in speranta ca il va induiosa. Deodata totul s-a terminat. A vrut sa deschida ochii, dar intunericul ii acaparase intregul orizont. Ce dor ii era de maidanul unde venise pe lume...si de fratiorii ei, dar mai ales de mama.
A stat in coltul ei cuibarita, plangand intreaga noapte. A doua zi avea sa fie pentru prima data cand a auzit o voce calda. Parea a fi o femeie. Atunci a simtit intaia data ca cineva o mangaie. Ce s-a intamplat mai departe poate doar sa banuiasca. Isi aminteste doar ca, la un moment dat a simtit o intepatura in piciorul stang din spate, si a cuprins-o un somn adanc. Cand s-a trezit a sperat ca va vedea din nou lumina. In locul ochisorilor sai ageri de catel insa, acum stateau doua fire de ata albastra, cu care medicul veterinar ii cususe pleoapele.

Mi-as dori sa fie doar o poveste trista, insa istorioara asta e din pacate un adevar recent. Unul crunt care dovedeste inca o data ca nu ne meritam statutul de OAMENI. Ratiunea e cea care ar trebui sa ne determine sa deosebim binele de rau, insa din nefericire surogatul nostru de ratiune nu este altceva decat our darkest side.
Un om a dovedit ca noi suntem animalele, condamnand la intuneric si suferinta vesnica un suflet curat de catel. Mi-e rusine ca sunt om!