ONE Love!

El a intrat in viata mea brusc. Fara sa bata la usa. Cu un apel telefonic la o ora inoportuna. M-a anuntat ca vine, mentionand ca e doar  in trecere. Aveam sufletul sfasiat. Era ziua mea de nastere si nu primisem niciun cadou. Nu-mi mai doream nimic. Nu puteam primi ceea ce imi doream. In inima mea era doliu si ma ustura ori de cate ori lacrimile sarate aterizau pe rana aceea dureroasa. Dar cui ii pasa? Sa ii fi pasat lui? Eram circumspecta. Nu mai voiam sa iubesc. Nu mai voiam sa ma atasez de nimeni si de nimic.

A venit si momentul in care mi-a trecut pragul. A intrat sfios, dupa ce de-a lungul celor 9 etaje urcate cu liftul m-a privit curios de parca eram vreo infractoare. Adulmecand mireasma de mar si scortisoara din mica garsoniera in care locuiam, s-a apropiat de mine si si-a lipit nasul de obrazu lmeu. In ochii lui plini de lacrimi se citea atata durere...atata nevoie de afectiune...si totusi un gol imens. L-am sarutat privindu-l cu un soi de mila amestecata cu intelegere pentru durerea prin care trecea. Aflasem ce a patit.Aflasem ca tocmai in ziua de Craciun, el fusese scos in strada cu singura averea sa...o patura rosie. Era un fel de Fetita cu Chibrituri, doar ca el nici chibrituri sa se incalzeasca nu avea. Nu mai mancase de multa vreme si asta se putea observa usor daca ii priveai abdomenul acum lipit de sira spinarii.

A dat usor tarcoale patului de parca ar fi vrut sa imi sugereze ca acolo ar vrea sa stea...eventual alaturi de mine. Mi-a vazut ursuletul de plus care se odihnea linistit pe o perna si si-a spus ca daca totii lipseste nasul, e mai mult decat normal sa ramana si fara ochi, asa ca s-a apucat de treaba.

 N-am indraznit sa il deranjez. L-am lasat sa se razbune pe jucaria de plus asteptand sa se linisteasca ca sa putem comunica.

Dar stai...Eu nu stiam nici cum il chema...Il adusese prietena mea cu masina, dar uitase sa faca introducerile. Cum sa incep? Si de unde?

Nu stiu cand au trecut primele 72 de ore de cand intrase in micul meu adapost, ceea ce stiu insa sigur este ca in momentul in care Doina mi-a spus ca EL trebuie sa plece DEFINITIV in alta casa...acasa la el... ca va sta cu  ALTCINEVA...am simtit ca intregul meu univers se va prabusi daca il las sa faca asta. Si atunci i-am spus ce numai rostisem de mult timp: TE IUBESC! Nu vreau sa pleci! Ramai te rog cu mine.

A trecut de atunci 1 an si ma simt ca si cum ar fi trecut peste noi doi un secol. Am senzatia ca m-am nascut odata cu el si ca traiesc cu fiecare bataie a inimii lui. Imi place sa il privesc cand doarme si sa il sarut usor pe cap...sa il mangai. Iar fiecare gest de-al meu e recompensat inmiit chiar si de o singura privire din partea lui.

Stiu ca va pleca mai repede decat trebuie, mai repede decat ne dorim amandoi sa se intample. Stiu ca viata lui e mult mai scurta decat ar trebui sa fie, dar ne-am promis ca oricare dintre noi va pleca primul va asterne petale de trandafiri pe scara ce urca in Rai si il va astepta cantand pe celalalt. Pentru ca iubirea noastra va dura dincolo de orice, dincolo de moarte, dincolo de TOT!

Te iubesc, Max!

PS: Aceasta poveste nu este, asa cum v-ati astepta, dedicata unui barbat. Ea reda pe scurt dragostea ce o port unicului  caine caruia ii voi ridica statuie, in inima mea si nu numai...